 ShinModerator
Postari: 815
|
|
Hmmm..cred ca am scris putin cam mult, si o sa fie un post destul de lung. Sper sa nu va plictiseasca.
- Jaken! Jaken! Trezeşte-te!
Jaken auzea vocea lui Sesshoumaru ca prin vis. Îl durea fiecare părticică a corpului şi încetul cu încetul începea să îşi amintească ce s-a întâmplat.
- Rin! Strigă el sărind deodată în picioare. Se uită în jur speriat dar nu-i văzu decât pe Sesshoumaru şi pe A-Un care îl priveau.
- Ce s-a întâmplat cu Rin? Întrebă Sesshoumaru iar Jaken observă că era negru de supărare. Încercă să-şi amintească ce s-a întâmplat cu ea, îşi amintea că ei cădeau, îşi amintea cum se prăbuşise A-Un şi Rin...
- Ano otoko...spuse el, ano otoko, cel cu armata, conducătorul lor, a prins-o înainte să cadă, dar...dar nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. GOMENASAI !!!
Sesshoumaru nu mai spuse nimic. Se întoarse cu spatele şi plecă.
- Sesshoumaru sama? Spuse Jaken ridicându-se de jos. Sesshoumaru sama!? Huh?? A plecat?? Phew...am crezut că nu scap cu viaţă.
- Hanashite!! Strigă Rin speriată izbindu-l pe Rui. Ce..ce crezi că faci?
Rui se ridică de jos şi o privi. Observă că deşi tremura toată, roşise; însă reacţia ei însemna un singur lucru.
- Îl iubeşti nu?
- Huh? Pe cine? Întrebă Rin nedumerită.
- Ano youkai, Sesshoumaru.
- Cum adică să-l iubesc? Întrebă Rin la fel de nedumerită, neînţelegând ce vroia Rui să spună.
Rui se uită la ea bulversat. Se putea ca ea să nu fie îndrăgostită de el? Dar atunci...
- De ce călătoreşti cu el, de ce îl urmezi?
Rin deschise gura să răspundă, dar nu ştiu ce să zică. Ce putea să răspundă?
- Părinţii mei au murit când eram mică, au fost omorâţi de bandiţi după care eu am rămas singură în sat să locuiesc într-o căbănuţă. Sătenii nu mă agreeau, pentru că nu eram decât o pacoste, atunci l-am întâlnit pe el. Era rănit, singur şi am vrut să-l ajut. Îi aduceam în fieare zi grâu şi peşte dar el refuza întotdeauna şi îmi spunea să plec. Apoi într-o zi, satul a fost atacat de lupi, eu am încercat să fug la el, dar n-am reuşit.
- Stai puţin, vrei să spui că...ai murit?
- Da, însă el s-a întors, s-a întors şi m-a salvat, iar de atunci călătoresc cu el, încheie ea fericită.
- Călătoreşti cu el, din recunoştinţă?
- Nu... adică, îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a salvat viaţa de atâtea ori, dar nu acesta este motivul pentru care stau cu el. În primul rând nici n-aş avea unde să mă duc, şi pe lângă asta nici n-aş şti cum să trăiesc fără el.
- Dar acum poţi veni cu mine.
- De ce?
- Rin, meriţi o viaţă mai bună. Nu trebuie să trăieşti în pădure, fără un acoperiş deasupra capului.
- Dar pe mine asta nu m-a deranjat niciodată. Sunt fericită alături de el. Aşa că te rog, lasă-mă să mă întorc.
Rui se ridică şi se îndreptă spre uşă.
- Nu. Ai spus că ai rămas cu el pentru că nu aveai altă alternativă, dar acum o ai, aşa că am să rezolv problema o dată pentru totdeauna, iar tu vei veni cu mine.
- Iie! Rui san! Matte kudasai! Rui san! Dar el ieşise deja din cameră. Baka! Spuse Rin plângând. Sesshoumaru sama, tasukete ... onegai.
- Rin sama?
Rin tresări şi se ridică ştergându-şi lacrimile. La uşă stăteau două femeii extrem de frumoase, îmbrăcate în cele mai minunate kimono-uri pe care le văzuse vreodată.
- Hai?
- Putem intra?
Rin aprobă. Văzu că duceau pe braţe un alt kimono cu mult mai frumos decât cele pe care le purtau ele şi le privi curioasă. Una din ele observă privirea lui Rin şi spuse:
- Rui sama ne-a spus să îţi aducem acesta, să îl îmbraci.
- Dar hainele mele unde sunt?
- Te referi la kimono-ul acela rupt şi murdar? Întrebă ea aproape dezgustată.
- Hai, spuse Rin încet ruşinându-se puţin.
- Hmmm, era o lucrătură foarte frumoasă, spuse cealaltă fată, păcat că era rupt. A trebuit să-l aruncăm, doar nu se poate ca viitoare soţie a lui Rui sama să poarte aşa ceva.
- NU sunt viitoarea lui soţie!!
Cele două fete se uitară nedumerite una la alta, apoi îşi întoarseră privirea spre Rin, privind-o ca şi când era nebună.
- Doar nu vrei să spui că ai de gând să refuzi căsătoria cu el? Trebuie să fii nebună să faci aşa ceva! Eu aş da orice măcar să se uite la mine, iar tu vrei să refuzi cererea în căsătorie?
Rin nu înţelegea de ce era aşa o mare chestie şi era oarecum stânjenită de modul în care accentuase cuvintele: ,,cerere în căsătorie”. Ea nu simţea nimic pentru Rui, aşa că de ce ar vrea să se căsătorească cu el?
- Dar nu-l iubesc, nici măcar nu-l plac, adică...începu ea văzând privirea celor două, e drăguţ şi politicos şi s-a purtat frumos cu mine, dar ...
- Ehh...păcat. Oricum el e înebunit după tine, aşa că nu cred că va renunţa atât de uşor. A! Am uitat să mă prezint. Watashi wa Kiku desu. Yoroshiku!
- Watashi wa Maro desu. Hajimemashite!
- Aaa...umm..watashi wa Rin, spuse ea luată puţin prin surprindere. Yoroshiku ne!
- Ne, Kiku chan, spuse Maro, cred că ştiu de ce nu-l vrea ea pe Rui sama.
- Doshite?
- Ano...începu Rin dar fu întreruptă de Maro care părea nerăbdătoare să lămurească dilema.
- Cred că e îndrăgostită de alt bărbat.
- Ba NU! Sări Rin deodată, dar după ce se mai domoli spuse: nu pot fi îndrăgostită de el.
Maro vru să mai spună ceva, dar Kiku îi făcu semn să tacă şi zise:
- Dar cam atât cu asta. Văd că nici măcar nu te-ai atins de mâncare.
Rin privi în jos la bolurile cu mâncare şi-şi simţi stomacul protestând. Văzu că Maro o îndemna să mănânce aşa că luă un bol cu orez.
- Voi nu vreţi?
- Nu, mulţumim, am mâncat deja. Acum te rog, mănâncă liniştită iar apoi te vom ajuta să te îmbraci.
Rin se conformă şi începu să mănânce. Fiecare imbucătură era ca o binecuvântare ţinând cont de faptul că trecuseră aproape două zile de când nu mai mâncase nimic şi nu băuse altceva decât leacul de la Jaken sama.
Maro şi Kiku o lăsară în pace să mănânce şi se duseră să aranjeze kimono-ul.
- Ne, Maro chan, oare zvonurile sunt adevărate?
- Care zvonuri?
- Am auzit că Rin a trăit până acum în sălbăticie cu un youkai.
- Oare ? spuse Maro uitându-se pe furiş la ea cum mânca. Dar pare mult prea bine educată şi e prea elegantă pentru aşa ceva. Ce e drept, e destul de copilăroasă şi mi se pare mie, mult prea inocentă să fi trăit printre oameni. Dar cine ştie, poate a avut o familie iubitoare.
- Bine, bine, dar rănile? De unde crezi că are nişte răni atât de urâte?
- Cine ştie? E război nu? Poate a fost atacată de bandiţi sau ... sunt multe posibilităţi.
- Am căzut! Spuse Rin care auzise discuţia lor.
- Ahh...gomenasai Rin san, n-am vrut să te vorbim pe la spate sau ceva, dar eram curioase.
Rin lăsă mâncare jos şi spuse:
- Păi dacă vreţi să ştiţi vreo ceva puteţi să mă întrebaţi, nu mă supăr.
Kiku şi Maro se uitară una la alta ezitând.
- Prea bine, dar te rugăm, termină de mâncat.
Rin luă din nou bolul şi continuă să mănânce. Maro şi Kiku nu mai spuseră nimic, ci se aşezară în faţa ei aşteptând.
După ce termină de mâncat, Rin se aşeză mai comod şi aşteptă ca una din cele două fete să înceapă.
- Cum adică ai căzut? Întrebă Maro care nu mai putea suporta liniştea.
- M-a prins o avalanşă de pietre şi am căzut într-o prăpastie.
- Glumeşti nu?
- Iie, nu glumesc.
- Oricum, după ce vei fi soţia lui Rui sama vei fi în siguranţă.
- V-am spus că nu voi fi soţia lui. Sesshoumaru sama va veni după mine! Sunt sigură ...
- Sesshoumaru sama? Deci am avut dreptate. Eşti îndrăgostită de altcineva!
- Cine e Sesshoumaru sama? Întrebă Kiku. Doar nu vrei să spui că tu chiar ai călătorit cu un youkai.
- Ba da, dar el nu e ca ceilalţi! E bun, grijuliu ...
Maro şi Kiku o priveau uimite cum începuse să turuie despre Sesshoumaru. Se vedea de la o poştă că era îndrăgostită de el deşi ea nu părea conştientă de asta. Cu toate acestea ele auziseră cu totul alte lucruri despre el, acum că Rin vorbea despre el şi îl descria şi cele două începeau să-şi dea seama despre cine era vorba.
Zvonurile circulau destul de repede prin castel, mai ales cele cu privire la desfăşurarea războiului aşa că cel despre măcelărirea unui regiment întreg era, mai mult decât evident, ştiut de tot castelul. Conform soldatului care se pare că povestise unui gardian, soldaţii trimişi înainte au fost atacaţi de un demon şi măcelăriţi cu bestialitate până la ultimul.
Ce e drept, nimeni nu avea idee cine era demonul, deşi ştiau cum arăta: ca un om normal, ca un războinic, cu un kimono alb cu roşu, armură, o blană mare pe umăr, două săbii şi se pare că avea părul lung şi argintiu.
Dar ca Rin să fi călătorit alături de el, mai grav, să fi crescut alături de el... Li se părea ceva ieşit din comun, şi totuşi... ea stătea acolo în faţa lor, evident îndrăgostită. Nu era nici o îndoială, trebuie să o fi fermecat sau ceva.
Kiku se foi puţin, agitată iar Rin se opri din vorbit. Părea să vrea să spună ceva. Îşi muşca buzele, dar nu îndrăznea să pună întrebarea care i se înfirpase în minte din momentul în care Rin menţionase numele ,,Sesshoumaru”. Din fericire nici nu trebui, pentru că Maro vorbi înaintea ei:
- Rin san?
- Hai?
- Ano... se pare nici Maro nu găsea întrebarea tocmai comodă, dar îşi adună tot curajul şi spuse: Sono youkai...
- Sesshoumaru sama, o întrerupse Rin puţin supărată.
- Da, Sesshoumaru, adăugă Maro agitată, a ... a încercat vreodată... adică te-a ... ummm...vreodată.
Rin continua să o privească nedumerită. Chiar nu putea să înţeleagă ce anume vroia să o întrebe. Ce s-a întâmplat ,,vreodată”? Ce era aşa de greu să pună o întrebare?
- ... vreodată...adică...vreodată...
Părea să se fi blocat pe cuvintele astea două.
- Chiar nu înţeleg ce vrei să întrebi, spuse Rin puţin stânjenită.
Maro începuse şi ea să-şi muşte buzele, însă încetă şi respirând adânc reuşi să formuleze:
- Te-a atins vreodată?
Rin era şi mai nedumerită.
- Normal că m-a atins, răspunse Rin, neînţelegând rostul întrebării. I se părea chiar stupidă. Cum adică să stai cu cineva atâta timp, şi nici măcar să nu-l atingi?
- Nu cred că m-ai înţeles, spuse Maro.
- Cred că ceea ce vrea Maro să întrebe, începu Kiku, este dacă a încercat vreodată să te ... umm... seducă.
- Sessoumaru sama?
Cele două fete clătinară din cap, dar Rin habar n-avea ce însemna cuvântul ,,seducă”, aşa că se simţi chiar ca o idioată când trebui să întrebe:
- Cum adică să mă seducă?
Kiku şi Maro mai aveau puţin şi leşinau. Era clar! Rin era naivă, dar naivă peste măsură. Ar fi vrut să oprească discuţia aici, să-i spună că nu contează şi tot restul, însă curiozitatea era mult mai puternică. De data asta fu Kiku cea care încercă explice. Se gândi totuşi să nu fie prea directă, dar se simţea ca şi când vorbea cu un copil de cinci ani deşi cunoştinţele lui Rin în domeniu păreau, chiar erau, la acest nivel.
- A încercat vreodată să te atingă în vreun fel mai ciudat?
Rin era total debusolată. Ce însemna acest ,,fel mai ciudat”? De ce nu vorbeau clar? Întrebarea n-avea sens şi totuşi...
- Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin ciudat.
Kiku începea să-şi piardă răbdarea. De fapt, prea târziu! Şi-o pierduse deja.
- Argh! Te-ai culcat vreodată cu el?
Rin păru puţin speriată de tonul ei însă cel puţin acum înţelegea ce vroiau să spună, deşi întrebarea era din nou, cel puţin stupidă.
- Bineînţeles! răspunse ea, lăsându-le fără suflare.
- Adică...începu Maro, dar nu-şi găsea cuvintele şi roşise puternic. Tu te-ai culcat cu el deşi spui că nu-l iubeşti, dar refuzi o căsătorie mai mult decât minunată?
- Dar ce legătura are una cu alta? Dorm alături de el aproape în fiecare seară de când eram mică. Ce e drept, mă mai lasă singură cu Jaken sama, şi, ei bine, nu dorm niciodată chiar lângă el. Sau aproape niciodată.
Asta fu picătura care umplu paharul. Rin era de-a dreptul naivă şi n-avea nici cea mai mică idee despre relaţia dintre bărbaţi şi femei. Nu era de mirare că era îndrăgostită peste cap de el şi nici măcar nu-şi dădea seama. Acum Kiku era pe cale să renunţe la discuţie. Nu ducea nicăieri, însă confirmarea faptului că Rin era complet naivă deschidea noi posibilităţi. La urma urmei, Rui le ordănase să afle tot ce pot despre relaţia ei cu ,,însoţitorul ei” cum îl numise el. Aşa că încercă altfel.
- Nu mă refeream tocmai la asta. De exemplu... te-ai dezbrăcat vreodată de faţă cu el?
Rin clipi de vreo două ori în gol, înainte să răpundă. Chiar nu înţelegea rostul acestor întrebări. Ce vroiau ele de fapt să afle?
- Doar când eram mică.
Asta cam lămurea problema. Nu se culcase niciodată cu el, dar... Maro îi dădu un ghiont, în semn că discuţia ar trebui să înceteze, dar Kiku avea alte planuri. Era de-a dreptul determinată să afle care era relaţia lui Rin cu Sesshoumaru. Adică, din partea ei lucrurile erau clare, dar ce simţea el pentru ea... Asta era cu totul altă problemă.
- Ai spus că eu demon puternic nu?
- Da, răspunse Rin, puţin surprinsă de direcţia în care se îndrepta conversaţia. Nu prea avea sens însă o distra puţin.
- Atunci de ce te ţine cu el? Îşi este dator, sau vrea ceva de la tine?
- Nu cred, răspunse Rin.
- Mie mi se pare o prostie, pufni deodată Maro, nemaiputându-se abţine. De ce ar avea grijă un youkai atât de puternic de un copil, de o fată, de un om când e clar că asta însemnă slăbiciune.
Îi trebuiră două secunde şi expresia de pe faţa lui Rin să-şi dea seama că spusese o prostie, şi încă una enormă. Rui le rugase să afle despre relaţia lui Rin cu Sesshoumaru nu numai pentru a înţelege de ce refuză ea cererea, dar şi în speranţa că astfel va găsi un punct slab al demonului. Ceva care ar fi putu să-l ajute să-l învingă. Bineînţeles că nu le spusese lor asta, însă acum că Maro vorbi despre asta...
Discuţia era compromisă. Rin le privea deja suspicioasă, pentru că oricât ar fi fost de naivă, proastă nu era în nici un caz. Era inutil să o mai întrebe ceva. Ori ar fi minţit, ori ar fi refuzat să răspundă.
- Bine atunci, spuse Maro ridicându-se de jos şi ridicând kimono-ul. Cred că ar trebui să te ajutăm să te îmbraci. Am pierdut cam mult timp, şi Rui sama vrea să fii gata să plecaţi.
- Să plecăm unde? Deşi răspunsul era cam evident. Rui îi spusese că vrea să rezolve problema cu Sesshoumaru şi menţionase că ea îl va însoţi.
- Va trebui să îl întrebi pe el, răspunse Maro.
- Baka!
Cele două fete îşi ridicară privirea spre ea nedumerite. La cine se referise când spuse ,,baka”? La Maro sau la Rui?
- E un idiot dacă crede că îl poate învinge, continuă Rin.
Deşi această completare lămurea problema cu privire la persoana la care se referise, ridica o alta. Ce-i veni să spună asta???
- Să nu crezi că Rui sama e slab doar pentru că e om! spuse Kiku puţin revoltată.
- Nu e vorba că nu e puternic, doar că Sesshoumaru sama e mult mai puternic.
Kiku vru să-i răspundă însă Maro o opri, spunând.
- Ai să te convingi singură! şi acestea fiind spuse continuară cu îmbrăcatul fără să mai scoată o vorbă.
Discuţia asta o făcu pe Rin să se gândească la unele lucruri care până atunci i se păreau absurde. Deşi nici acum nu păreau prea diferite, începu să se gândească la ceea ce se întâmplase de când a izbucnit războiul.
Sesshoumaru se schimbase destul de mult. Oricum, poate el nu se schimbase, dar atitudinea lui faţă de ea cu siguranţă. Acum era mult, mult mai grijuliu. Totuşi era de înţeles, începuse războiul şi, aşa cum spusese Maro, ea era slăbiciunea lui. Ea era slabă, fragilă ... inutilă. Nu! Nu era inutilă şi totuşi ... Nu-l putea ajuta cu nimic. Ştia că va veni după ea, era sigură de asta, dar să-l aştepte să o salveze, asta însemna că până la urmă chiar era inutilă. Niciodată nu se gândise la asta.
Ciudat. Îşi aminti dintr-o dată ultimele momente petrecute cu el, îmbrăţişarea şi cuvintele lui şi dorinţa de a-l revedea, de a se simţi din nou în siguranţă în braţele lui fu mai puternică decât orice altceva. Vroia să fugă chiar atunci din cameră, din castel, să-l găsească.
Şi o va face, nu acum, dar după ce Kiku şi Maro vor pleca. Va fugi!
Sesshoumaru se îndrepta spre castelul lui Rui, urmărind mirosul soldaţilor. Îi era imposibil să simtă mirosul ei printre atâţia oameni, încă, dar ştia unde este. Era sigur că Rin era în viaţă şi bine dar altceva îl frământa. Acum era printre oameni, acum mai mult ca niciodată avea posibilitatea să aleagă dacă să-l mai urmeze sau nu. Deşi nu ar trebui să-i pese, îi păsa. Se obişnuise cu ea, cu prezenţa ei, cu vocea ei şi îi venea greu să o lese acum să plece, dacă Rin şi-ar fi dorit asta. Poate ar fi trebuit să o lase într-un sat când era mică. Acum n-ar mai fi avut dilema asta, acum nu i-ar mai fi păsat de ea. Poate ar fi trebuit să o lase să moară, poate n-ar fi trebuit să o aducă niciodată la viaţă. Da, ar fi trebuit să facă asta, iar acum nu şi-ar mai fi făcut griji pentru ea, n-ar mai fi trebuit să se teamă pentru viaţa ei. La urma urmei, ea era slăbiciune.
Înainte să fi aflat că Tenseiga nu putea readuce din morţi pe cineva decât o singură dată viaţa ei îi era indiferentă. Dacă murea o readucea la viaţă.
- Sesshoumaru sama? Întrebă Jaken încet, întrerupându-i şirul gândurilor.
Sesshoumaru nu-i răspunse şi nici nu se întoarse spre el. Era deja destul de furios că Jaken permisese ca Rin să fie răpită.
- Sesshoumaru sama? Mai întrebă o dată Jaken, de data asta, ceva mai tare.
- Nani?
Jaken înghiţi în sec. Vocea lui Sesshoumaru îi spunea că ar fi bine ca întrebarea să fie una bună sau nu se ştie cât ar mai fi rămas în viaţă.
- Umm ... noi mergem acum să o salvăm pe Rin nu?
Sesshoumaru nu răspunse dar îşi pierdea răbdarea.
- Păi...continuă Jaken rămânând intenţionat din ce în ce mai în urmă. Dacă ea nu vrea să se întoarcă ce facem?
Pentru o secundă Jaken avu impresia că îşi pusese capăt vieţii înainte de vreme, însă Sessoumaru nu schiţă nici un gest.
- E decizia ei! Răspunse el într-un final continuându-şi drumul.
Rin rămăsese singură, Kiku şi Maro retrăgându-se pentru a o lăsa să se odihnească, dar ea avea alte planuri. Observă că se afla la etaj, deci o escapadă pe balcon era scoasă din discuţie. Trebuia să se strecoare prin castel.
Deschise uşor uşa şi aproape scăpă un strigăt când văzu lângă uşă un paznic. Din fericire părea să doarmă dus aşa că Rin se strecură în cea mai perfectă linişte pe lângă el, şi apoi de-a lungul peretului până coti la stânga. Acum pe unde să o ia?
Castelul era foarte mare şi pentru ea părea a fi un labirint. Din fericire la ora aceea castelul era aproape pustiu aşa că Rin nu avu probleme. Era să dea peste doi solaţi care patrulau, însă îi auzi înainte să-i vadă şi se ascunse într-o nişă când trecură pe lângă ea.
După ceea ce i se păru o eternitate Rin găsi ieşirea în curtea castelului dar era o problemă: şi aceasta era păzită. Iar spre deosebire de soldatul de la uşa ei, cei doi de la intrare nu dormeau. Trebuia să găsească o metodă să se strecoare pe lângă ei, dar cum?
Hotărî să mai meargă puţin, poate găseşte o altă ieşire însă nu avu noroc şi se întoarse la uşă sperând că cei doi soldaţi adormiseră sau cine ştie, plecaseră în patrulare. Din păcate nici una din cele două nu se întâmplase. Soldaţii erau tot la uşă fără să dea vreun semn de oboseală. Rin era disperată. Asta însemna că trebuie să se strecoare pe lângă ei sau să-i momească altundeva dar cum să facă asta? Tocmai când se gândea ce să facă, auzi pe unul dintre ei spunând.
- Moo, ar fi trebuit să vină să ne schimbe de o oră deja. Mă duc să văd ce s-a întâmplat.
- Stai puţin, unde crezi că pleci?
- Să văd ce s-a întâmplat.
- Nu, nu, nu. Te ştiu eu. Pleci şi eu rămând singur la pază. Mergem amândoi să-i trezim.
- Şi cine o să păzeazscă intrarea? Dacă vine demonul?
- Demon sau nu, nu cred că are cineva chef de luptă aşa devreme dimineaţa, iar eu unul chiar vreau să mă întind şi să dorm.
Celălalt soldat păru să se gândească. Rin asculta cu sufletul la gură.
- Bine, cred că nu se întâmplă nimic dacă plecăm cinci minute.
Atât aştepta Rin. Intră repede într-una din camere goale până ce nu-i mia auzi pe cei doi după care ieşi afară.
Aerul rece al dimineţii îi făcea bine. Soarele încă nu răsărise, dar luna lumina curtea destul de bine încât Rin găsi ieşirea uşor. Din nou însă, aceasta era păzită de soldaţi.
- Moo! Gândi Rin supărată, chiar trebuie să fie atâţia soldaţi la ora asta? De data asta nu mai vru să aştepte, poate poate vor pleca aşa că se hotărî să escaladeze zidul. Era destul de înalt, era de cel puţin trei ori mai mare decât ea, însă se putea căţăra uşor pe iedera sălbatică crescută până aproape sus.
Rugându-se din tot sufletul să nu cadă sau să nu o vadă cineva, Rin începu escaladarea. Era destul de greu pentru că nu vedea unde pune piciorul iar kimono-ul nu făcea treaba mai uşoară. Reuşi însă să ajungă pe zid fără să facă zgomot. Iedera fusese destul de rezistentă să o susţină, însă acum mai era problema coborârii. Zidul era mult mai înalt la exterior şi de data asta nu mai avea pe ce să coboare. Fu tentată să sară dar nu era o idee prea bună pentru că erau destule şanse să nu se mai ridice de jos sau chiar dacă se mai ridica nu era tocmai sigură că ar fi făcut-o cu toate membrele intacte. Merse puţin pe zid, sperând să găsească o porţiune pe care putea să coboare dar degeaba. Observă însă pe măsură ce se lumina că zidul era puţin înclinat şi era destul spaţiu între pietre cât să-şi introducă degetele şi să se sprijine. Hotărî să coboare.
Se lăsă pe burtă şi încet încet îşi mută greutatea corpului în mâini în timp ce îşi lăsa picioarele în jos pe zid. Căuta un sprijin pe care îl găsi fără prea mare greutate.
- Phew...până aici e bine, gândi ea, acum numai dacă aş găsi ceva de care să mă ţin.
Începu să pipăie zidul în căutarea unei alte crăpături şi după puţin timp o găsi. Era la nivelul abdomenului iar poziţia în care se afla nu era tocmai comodă. Reuşi să-şi mute din nou greutatea corpului fără să alunece şi tocmai căuta un alt loc unde să-şi sprijine piciorul când se dădu alarma în castel.
Auzi strigăte printre care auzi şi vocea lui Rui şi în graba sa de a coborî mai repede alunecă. Pentru o clipă se trezi căzând în gol, fără să-şi dea seama de ce se întâmplă însă lovi din nou zidul şi alunecă pe el până jos.
Când îşi reveni văzu că era în iarbă cu faţa în jos şi tremurând ca varga. Observă că avea câteva zgârieturi pe mâini, kimono-ul era distrus dar ea era în viaţă cu doar câteva dureri de spate. Auzea strigătele în castel şi auzea soldaţii fugind. Nu avea timp să-şi plângă de milă.
Se ridică încă tremurând şi o luă la fugă prin pădure. Nu o interesa încotro fugea, vroia doar să scape de acolo şi să-l găsească pe Sesshoumaru cât mai repede.
Fugi până când îşi simţea plămânii gata să explodeze şi fiecare părticică a corpului protesta. Se opri puţin dar porni din nou, în ciuda durerii. Mai fugi puţin dar se trezi la marginea taberei soldaţilor. Ultimul lucru pe care îl vroia era să rişte să treacă prin tabără mai ales acum că soarele ieşise iar soldaţii începură să se trezească.
Observă că nu era agitaţie în tabără ceea ce însemna că alarma de la castel nu ajunsese încă aici dar nu ştia cât va mai dura până şi soldaţii aceştia vor fi pe urmele ei. Presupuse că Rui o va căuta mai întâi prin castel, până să se gândească la posibilitatea că ea a reuşit cumva să escaladeze zidul. Trebuia să fugă, să se îndepărteze cât mai mult şi era pe cale să facă asta când se lovi de ceva tare.
O clipă îşi simţi inima încetând să mai bată. Nu acum, nu acum că ajunsese atât de departe, nu acum când mai avea puţin, nu acum!
Îşi ridică privirea numai ca să vadă lucrul de care se temea cel mai mult. Dăduse nas în nas cu unul din soldaţii din tabără. Văzu că şi acesta era destul de surprins de prezenţa ei acolo şi vru să fugă.
- Unde crezi că fugi? Îl auzi spunând şi simţi o mână prinzând-o de păr şi trăgând-o înapoi. Ce cauţi aici?
Rin se zbătea cât putea de tare dar nu-i răspunse.
- Hanshite!
Îl simţi cum o trage mai tare şi o clipă mai târziu se trezi trântită jos. Simţi cum i se adună lacrimi în ochi iar pielea capului o ustura îngrozitor. Deschise ochii şi privi soldatul care se gândea ce să facă cu ea. Ar fi putut să o ducă în tabără dar pentru că nu ştia nimeni cine e, ştia care va fi soarta ei, aşa că era păcat să nu profite el mai întâi, după care nu ar fi fost nici o problemă să o ducă.
Rin privi îngrozită cum soldatul se aplecă deasupra ei şi începu să-i ridice kimono-ul deasupra genunchilor, din ce în ce mai sus. Dacă asta însemna felul acela mai ,,ciudat” la care se referea Kiku, eii bine, nu era tocmai modul în care vroia să afle unde de fapt se îndrepta atunci discuţia lor.
- Hanashite! Strigă ea, dar simţi mâna lui murdară împiedicând-o să strige.
Nu avea de gând să cede aşa de uşor. Deschise gura şi muşcă cât putu de tare până când simţi gustul de fier al sângelui, dar tot nu dădu drumul. Auzi strigătul de durere al bărbatului, care fu totuşi mai încet decât al ei şi o secundă mai târziu îşi simţi faţa explodând de durere.
Îl auzi spunându-i ceva dar nu era în stare să înţeleagă.
Îl simţi din nou ridicându-i kimono-ul, dar mult mai brutal. Vru să se mai zbată, dar nu mai avea putere. Nu, nu, trebuia să se zbată! Îşi adună toate puterile începu să depună mai multă rezistenţă la încercare lui de a-i desface picioarele şi ridicându-se puţin reuşi să-şi elibereze o mână. Îl simţi încercând să o imobilizeze din nou.
- Hanashite! Strigă ea din nou şi intr-o fracţiune de secundă pe faţa lui apărură patru zgârieturi lăsate de unghiile ei.
De data asta Rin crezu că leşină când o lovi din nou. Atacatorul ei păru să renunţe la a mai încerca să-i îndepărteze picioarele şi îşi băgă mâna între faldurile kimono-ul şi trase cât putu de tare.
- Sesshoumaru sama! Strigă Rin cât putu de tare, simţindu-şi gâtul usturând.
- Dă-i drumul!
Vocea lui tăie strigătul lui Rin. Pentru o clipă crezu că visează dar nu, nu visa. Era acolo, impunător ca întodeauna, gata să o salveze.
- Dă-i drumul! spuse el mult mai ameninţător şi Rin simţi strânsoarea soldatului slăbind considerabil.
Sesshoumaru se îndrepta spre castel când îi simţi mirosul. Părea speriată şi obosită şi fugi la ea. Fu după puţin timp, când mirosul ei amestecat cu frică devenise foarte puternic, când o auzi strigând. Îşi simţi inima micşorându-se şi fugi mai repede, lăsându-i pe Jaken şi pe A-Un mult în urmă.
Acum o privea stând aproape inertă, îngrozită. Simţea cum îi fierbe sângele în vene la gândul că mâinile acelea erau pe corpul şi nici nu vroia să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit puţin mai târziu.
Soldatul se ridică dar Rin nu se mişca. Nu mai avea putere. Soldatul îl privea îngrozit iar Sesshoumaru îşi reprima cu greu dorinţa de a-l măcelări acolo. Singurul lucru care îl oprea era prezenţa lui Rin.
Timpul trecea şi se scufunda din ce în ce mai mult într-o linişte profundă. Fu întreruptă de strigătul disperat al soldatului care o luă la fugă spre tabără. Nu mai dura mult şi locul va fi împânzit de ceilalţi soldaţi, dar acum, acum erau singuri.
Sesshoumaru o privi din nou, dar Rin îi evită privirea. Nu plângea deşi o durea fiecare părticică a corpului şi îşi simţea obrazul pulsând. Ar fi vrut să fugă în braţele lui, să plângă, să se simtă în siguranţă, însă spuse:
- Arigato.
Sesshoumaru o privi uimit cum se ridică şi-şi aranjează kimono-u. Nu spuse nimic.
Rin tresări când îl auzi păşind spre ea.
- Am fost puternică, spuse ea. N-am plâns. Am fost puternică.
Vru să se ridice însă nu mai avea deloc putere. Simţi cum se prăbuşeşte dar nu atinse pământul. Deschise ochii şi îi întâlni pe ai lui. Nu părea supărat sau ameninţător. Era în braţele lui şi se simţea din nou în siguranţă.
Se desprinse de el şi încercă din nou să stea în picioare. Se legănă puţin până reuşi să-şi ţină echilibrul. Îşi ridică din nou privirea spre el şi îi zâmbi.
- Kaerimasho?
Sesshoumaru o privi uimit. De unde? De unde găsea atâta putere? Cum putea să-i zâmbească când încă o simţea tremurând? Întinse mâna şi o presă uşor pe obrazul ei.
Rin tresări puţin din cauza dureri însă nu spuse nimic. Căldura mâinii lui o liniştea.
Din spate, din tabăra soldaţilor se auzeau strigăte şi printre ele, Rin auzi glasul lui Rui. Tresări şi se întoarse ca să vadă rânduri de soldaţi venind înspre ei, cu armele pregătite şi pe Rui în fruntea lor.
- Rin san! Îl auzi strigând-o când se opri în faţa lor.
Simţi mâna lui Sesshoumaru pe umărul ei şi îl auzi spunând.
- Stai deoparte!
- Demo! Încercă ea să-l oprească.
- Acum!
Rin se dădu înapoi.
_______________________________________
We have the right to love, and to be loved.
|
|
)
