 ShinModerator
Postari: 815
|
|
> <><....thnx Mitsuki...acum să mai scriu şi eu vreo două rânduri...
Kurama pregăti o friptură delicioasă, dar la ce foame le era ar fi putut la fel de bine să mănânce şi lemne. Cam pe la jumătatea cinei, cineva sună la uşă.
- Cine e la ora asta? întrebă Megumi surprinsă.
- Nu ştiu, dar e abia 5 după-amiază. Nu e chiar atât de târziu. Ar putea fi oricine.
- Poate e iar Hiei.
Kurama izbucni în râs. Se îndoia că e Hiei pentru că deşi sunase o dată la uşa, era sigur că nu ar repeta gestul. Megumi se ridică de la masă şi ieşi la uşă.
- Ne chaaaaaaaaaaan!! strigă un băieţel din uşă sărindu-i în braţe.
- Konichiwa, Megumi chan.
In faţa uşii stăte mama lui Kurama. Megumi rămase o secundă surprinsă, cu fratele mai mic a lui Kurama atârnându-i de gât.
- Konichiwa.
Mama lui Kurama statea în faţa uşii şi îi zâmbea amabilă. Megumi o invită înăuntru. Între timp Kurama se ridicase şi el de la masă şi ieşi să vadă cine este.
- Okasan, exclamă el uimit. Ce faci aici? Shuichi, mai adăugă el, dă-te jos din braţele lui Megumi.
Shuichi se dădu jos şi îi spuse lui Kurama:
- De ce? Eşti gelos? Pe Megumi nu o deranjează nu-i aşa? o întrebă el apoi pe Megumi.
Megumi îi zâmbi şi îi dădu un bobârnac peste nas:
- Cine ştie? a spus ea. Mai trebuie să creşti...
Mama lui Kurama izbucni în râs şi intră în cameră, urmată de Kurama (asta după ce aruncase cu un pantof după fratele lui). Megumi şi Shuichi li se alăturară imediat.
- Am venit să văd ce faceţi. N-aţi fost la şcoală săptămâna asta şi profesorul m-a sunat să mă anunţe. S-a întâmplat vreo ceva?
- Bine înteles că nu, doar că săptămâna asta se face numai pregătire pentru examen, şi ne-am decis că ar fi mai bine să învăţăm acasă. E mai productiv aşa.
- Îmi şi imaginez, bombăni Shuichi dar îşi primi un pumn în cap de la Kurama imediat după.
- Nu era nevoie să te îngrijorezi, continuă el. Suntem bine.
- Chiar, vreţi să mâncaţi? Noi eram la masă când aţi sunat.
-Nu multumesc, e încă devreme.
- Eu vreau!! strigă Shuichi.
- Atunci hai cu mine în bucătărie.
Megumi şi Shuichi plecără în bucătărie iar Kurama rămase să mai discute ceva cu mama sa.
- Okasan...începu Kurama, dar fu oprit printr-un gest subtil.
- Shuichi kun, am acceptat ca voi doi să locuiţi împreună fără să pun vreo întrebare pentru că am încredere în tine şi pe lângă asta, ea pare o fi o fată de treabă şi bine crescută. Ieri directorul de la şcoală m-a sunat să mă informeze de absenţele voastre, şi am fost să mă întâlnesc cu el. Când am ajuns acolo în birou mai era cineva. Era mama lui Megumi şi era îngrijorată de moarte pentru că nu ştia unde este. I-am spus şi a insistat să vorbescă cu voi. Nu părea încântată de situaţie.
Urmă o pauză, dar Kurama nu răspunse.
- Shuichi kun, nu mi-ai spus că ea fugit de acasă.
Kurama zâmbi şi îi răspunse:
- Gomene, pentru că nu ţi-am spus. Adevărul e că ea nu a fugit de acasă, eu am obligat-o să plece.
- De ce?
- Sincer să fiu, e o problemă mai personală, şi cred că e la latitudinea ei, dacă să răspundă sau nu. Nu vreau să mă implic pentru că nu vreau să se simtă prost.
- Bine, răspunse ea. Am încredere în tine. Am să vorbesc eu şi cu Megumi, dar vezi că trebuie să vină mama ei în seara asta. I-am spus că o sun imediat ce vorbesc cu voi.
- Ar trebui să-i spun şi ei.
Soneria sună din nou.
- Mă duc eu!! strigă Megumi din bucătărie.
Ceilalţi ascultau curioşi să afle cine poate fi. Se auzi yala deschizându-se după care o pauză urmată de o plesnitură şi de cineva strigând:
- Stricato!!
Kurama se ridică imediat de pe canapea şi se repezi la uşă. Megumi stătea în faţa uşii cu o mană la faţă şi cu privirea în pămând. Dincolo de prag stătea o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată întru-un kimono tradiţional minunat. În ciuda vârstei înaintate avea o elenganţă aparte. Părea furioasă şi chiar aşa era.
- Okasan, murmură Megumi.
Între timp mama lui Kurama veni şi ea să vadă ce se întâmplă.
- Okurimono san! exclamă ea.
Kurama se duse la Megumi şi o cuprinse de după umeri, însă ea îl îndepărtă uşor.
- E în regulă, spuse ea astfel încât să audă numai el.
Mama lui Megumi intră în apartament fără vreo invitaţie sau ceva de genul ăsta şi se opri în camera de zi.
- Vreau să discut cu tine, îi spuse ea lui Megumi, ignorându-i complet pe ceilalţi din cameră. Sau mai bine, fă-ţi bagajele, mergem acasă, unde îţi este locul.
Megumi nu răspunse nimic şi rămase ţintuită locului. De ce trebuia să fie şi mama lui Kurama acolo? Simţea că moare de ruşine şi nu îşi dorea nimic altceva decât să intre în pământ sau să dispară de acolo (de fapt, în ceea ce priveşte ultima opţiune, chiar ar fi putut să o facă, deoarece singurul care şi-ar fi dat seama ar fi fost Kurama, însă nu era o idee prea bună .
- Dacă vreţi să poftiţi în birou, am să vă explic eu totul, îi spuse Kurama politicos. Apoi veţi putea să vorbiţi şi cu ea.
- Pot vorbi cu ea când doresc eu, şi asta este acum. Voi discuta şi cu tine, dar la timpul potrivit.
- Iie, spuse Megumi. Gomene, okasan, dar nu vin.
- Şi ce vrei să faci? Să rămâi aici? Tu te gândeşti din ce vei trăi? Tu te gândeşti la viitorul tău? Uită-te la tine! Ai fugit de acasă cu primul fustangiu care ţi-a acordat un pic de atenţie!
- Mă scuzaţi, interveni mama lui Kurama, dar e băiatul meu cel despre care vorbiţi, şi nu voi permite să-l insultaţi.
- Da? Îmi cer scuze, dar ce altă părere îmi pot face despre cineva care îmi ia fata din casă şi trăieşte în acelaşi apartament cu ea, nici nu vreau să mă gândesc la ce fac aici. Soţul meu mi-a povestit ce s-a întâmplat.
- Dacă tatăl ei a lăsat-o să plece atunci...
- Nu e tatăl meu! izbucni Megumi.
- Ar trebui să îl respceţi ca şi când ar fi! se răsti mama ei.
Kurama interveni, şi de data asta era mai ferm şi mai hotărât ca niciodata.
- Va rog să veniţi cu mine. Veţi asculta versiunea mea şi apoi decideţi ce vreţi.
Mama lui Megumi rămase surprinsă şi până la urmă se învoi să îl însoţească. Cei doi intrară în birou şi închiseră uşile în urma lor.
- Ano, Minamino san, începu Megumi văzând că ea se ridică şi îl cheamă pe Shuichi, gomenasai.
Mama lui Kurama se apropie de ea şi o sărută pe frunte, ceea ce o surprinse enorm pe Megumi.
- Am încredere în voi că veţi rezolva problema. Aaa....să-i spui lui Shuichi kun că v-am mai lăsat câte ceva în bucătărie. Poţi să desfaci tu pachetul dacă eşti amabilă. Acum noi plecăm.
- Ne, Megumi ne chan, mâine seară pot să dorm la voi?
- Iie, răspunse Minamino san, cu toţii aveţi teste importante săptămâna viitoare, deci în nici un caz. Poate după asta. Ne mai vedem noi. La revedere Megumi!
- La revedere, răspunse Megumi surprinsă. Mama lui Kurama era o femeie excepţională şi se simţea nespus de prost din pricina situaţiei în care o pusese.
Megumi se gândi să intre şi ea în birou, dar nu îndrăzni, aşa că se aşeză pe canapea. După vreun sfert de oră, mama ei ieşi din birou. Părea gata să plângă, dar se opri în faţa ei.
- Okasan...dai jo bu? întrebă Megumi îngrijorată.
- Nu-i nimic. Poţi rămânde dacă vrei, n-am să te opresc însă vreau să vorbesc cu tine. Nu acum! adăugă văzând că Megumi vrea să spună ceva, altă dată. Acum trebuie să stau să mă gândesc.
Şi ieşi repede fără să spună vreun cuvânt. Kurama încă nu ieşise din bibliotecă aşa că Megumi intră să vadă ce face. Îl găsi stând pe unul din fotoliile de citit şi privindu-l simţi cum lacrimile îi inundă ochii şi i se scurg pe obraz.
- Arigato, spuse ea apropiindu-se de el.
Kurama îi zâmbi blând şi o îmbrăţişă.
- Doar nu credeai că te las să pleci nu?
Megumi scoase un sunet, ceva între râs şi plâns şi ridicându-se puţin pe vârfuri îl sărută pe Kurama.
- Te iubesc, îi şopti ea. Vreau să rămân cu tine mereu, orice s-ar întâmpla.
Kurama o strânse mai tare în braţe şi apoi o sărută.
- Şi eu te iubesc.
-Da? întrebă Megumi după un momnet de tăcere, schiţând un zâmbet. Şi cum ai de gând să-mi arăţi asta?
- Păi nu ştiu, îi răspunse Kurama gânditor în timp ce mâinile lui începură deja să alunece pe sub bluza ei. Mă gândeam la...un buchet de trandafiri? şi în acel moment scoase un buchet de trandafiri din buzunarul stâng.
- Ar fi un truc bun pentru un magician, dar eu vreau altceva, răspunse Megumi zâmbind.
- Şi ce anume vrei? spuse el trăgând-o din nou aproape şi începând să o sărute.
Megumi tremura de plăcere şi răspunse:
- Pe ti-ne!
_______________________________________
We have the right to love, and to be loved.
|
|
.eeee nici chiar asa ...dar totusi ...
ms mitsuki pt continuare si deasemenea lu shin! bv la amandoua! continued
senzational.......... deabea astept sa vad ce ,,chestii,, o sa mai fak.... poate................ 
