 ShinModerator
Postari: 815
|
|
Lumina în bucătărie era difuză. Kira şi mama ei stăteau în capetele opuse ale mesei în tăcere, fiecare aşteptând ca cealaltă să spună ceva.
- Şi ce s-a întâmplat după aceea? Kira fu surprinsă să audă vocea calmă a mamei ei. Se temuse că atunci când îi va spune ce s-a întâmplat va face o criză, sau se va enerva sau va plânge, sau pur şi simplu se va arată mai ... afectată. Dar nu fu cazul. O ascultă până la sfârşit şi apoi se scufundară amândouă în tăcere. Dar povestea nu era încă terminată. Se oprise în punctul culminant iar mama ei părea mai degraba plictisită de poveste decât îngrijorată. La naiba! Era vorba de viaţa fiicei ei şi nu găsise nimic mai bun de spus decât un ,,ce s-a întâmplat" pe cel mai plictisit ton posibil. Ehh...asta e. Asta era personalitatea ei, şi nu prea avea ce face în privinţa asta. Trase aer în piept şi spuse:
- Păi după ce Megumi a căzut la pământ, Kurama (acum îi spunea Kurama şi de faţa cu ea. Îi povestise deja că el era de fapt un demon şi nu părea să aibă nimic în potrivă ba chiar fu de acord să nu spună nimic mamei lui Kurama. Deşi, îl privea destul de ciudat când îl vedea, dar asta putea fi din alte motive) s-a dus la ea şi a luat-o în braţe. Nu ştiam dacă mai respiră sau nu, pentru că pierdusem contactul cu ea după ce a eliberat mingea de energie. Oricum, Arisa era cât pe ce să scape, pentru că nici eu , nici Kurama nu i-am acordat nici o atenţie. Cred că nee-san ne-ar fi omorât pe amândoi dacă ar fi ştiut.
Făcu o pauză să-şi tragă răsuflarea. Vorbise foarte repede. Nu era un bun povestitor, dar mai ales acum, nu ştia cum să povestească. Aşa că spunea totul cât de repede putea, sperând că poate se va termina mai repede. Dintr-un anume motiv, părea să dureze chiar mai mult, deşi mama ei nu o întrerupea de loc. Pentru o clipă Kira se întrebă dacă ea înţelegea ce spune sau doar ascultă şi încearcă să pună cap la cap fragmentele inteligibile din poveste. Oricum ar fi fost, expresia de pe faţa ei era neschimbată.
- Deci, după cum am spus, am avut noroc, pentru că Yuusuke şi Hiei au venit chiar atunci, aduşi de Kagai şi l-au prins. A încercat să se lupte cu ei dar Megumi îi luase aproape toată puterea şi oricum Yuusuke şi Hiei sunt foarte puternici şi ...
Cineva sună la uşă.
- Cred că a venit, spuse Kira. Mă duc eu să răspund.
Mama ei nu spuse nimic. Făcu un semn cu capul care putea să însemne "fă ce vrei" sau " de parca mai contează". În sinea ei Kira ştia cât suferă.
Se ridică de la masă şi porni spre uşă. Ajunse şi deschise. În pragul uşii stătea Kurama. Părea obosit.
- Bună, spuse ea încercând să zâmbească, dar se gândi că e mai bine să o lase baltă. Era clar că nici unul din ei nu era într-o dispoziţie propice pentru glume sau zâmbete.
- Bună, răspunse el.
- Umm... începu el, dar Kira îl opri.
- Te conduc eu la camera ei.
- Da, mulţumesc, spuse el, dar nu asta vroiam să spun.
- huh?
- Vrea cineva să te vadă.
Kira se uită în spatele lui şi îl văzu la poartă pe Hiei. Se uită întrebătoare spre Kurama, dar acesta îi făcu semn să se ducă după care adăugă:
- Ştiu drumul.
- Bine...
Kurama intră în casa şi urcă pe scări, lăsând-o pe Kira la uşă. Ea rămase pe trepte puţin după care închise uşa în urma ei şi coborî. Hiei venea şi el spre ea, aşa că se întâlniră la jumătatea drumului.
- Vrei să mergem în grădină? întrebă ea.
Hiei dădu din cap şi porniră în spatele casei, spre grădină. În timp ce mergeau unul lângă altul, în linişte, Kira se gândi la cât de mult se schimbase în ultimele zile. Săptămâna trecută până la ora asta ar fi reuşit să facă un dezastru la ea în camera şi să repare tot, să se certe cu cel puţin două persoane (la telefon, pe net sau chiar direct, orice variantă era bună , iar mai ales dacă s-ar fi întâlnit cu Hiei şi Kurama ar fi trebuit să-l pocnească sau să-l pună pe unul din ei într-o situaţie jenantă cel puţin o dată.
Azi însă nu făcuse nimic din toate astea.
Grădina nu era mare. Se aşezară pe bancă.
- Te simţi bine? întrebă Hiei fără să o privească şi părând deranjat de ceva.
Kira nu se putu abţine şi zâmbi. El se întoarse şi ridică o sprânceană.
- Scuze, spuse ea. Sunt bine. Niciodată nu putea să-l vadă pe Hiei încercând să fie drăguţ fără să se gândească la cât de caraghios arată. Nu îl prea prindea. Serios, adăugă ea, văzând că privirea lui nu se schimbă.
Golul pe care îl avea în stomac din cauza lui Megumi începea să dispară şi simţea cum începe încet să-şi recapete bună dispoziţie.
- Bine, spuse Hiei întorcându-şi privirea spre iazul care avea nevoie urgentă de îngrijiri.
- De ce ai vrut să mă vezi? Numai pentru asta?
- Nu tocmai.
- Atunci?
Hiei o privi din nou. Avea cearcăne sub ochi, dar nu erau pronunţate, părul era desprins şi atârna dezordonat pe umerii ei goi. Fără să vrea, privirea îi căzu mai jos, dar Kira observă.
- Nu e frumos să te uiţi la sânii unei fete, spuse ea prefăcându-se ruşinată.
- Cine a spus că tu ai sâni? i-o tăie el zâmbind.
- Nu pot să cred că ai spus asta. Serios. Poţi fi atât de nepoliticos uneori.
- Mă întorc în Lumea de apoi peste două zile, spuse el deodată iar Kira care se aştepta la o replică, avu nevoie de câteva secunde pentru a procesa informaţia.
- Pleci? reuşi ea să spună într-un final.
- Da.
Kira privi iazul. Chiar avea nevoie de o curăţenie. Poate ar trebui să facă ea asta. Stai puţin... parcă aveau un grădinar care se ocupa de asta. Cu el ce s-a întâmplat? Sau se ocupa Megumi? Megumi ... mmm...da. Trebuia să-l cureţe ea.
Hiei se ridică de pe bancă. Kira fu luată prin surprindere aşa că se ridică deodată şi îl prinse mănecă. El o privi surprins.
- Nu e frumos să-mi dai papucii chiar aşa, spuse ea, nici măcar nu ne-am sărutat.
- Cine a spus că vreau sau că am vrut vreodată, să te sărut? spuse el râzând.
- Vrei să spui că nu vrei? întrebă ea provocător, lipindu-se de el.
Hiei oftă şi o strânse în braţe. Kira începu să plângă. Avea nevoie de asta. Stătură aşa o vreme până când ea se retrase şi îşi şterse lacrimile.
- Mulţumesc. Ştii... o să-mi fie dor de căluţul meu.
Hiei se încruntă şi-i dădu un bobârnac peste nas.
- Auu! spuse ea. Stai să vezi tu! Îmi pare rău că puterile pe care mi le-a dat Megumi nu au rămas prea mult, chiar dacă nu i le-am mai înapoiat. Dar când o să-mi măresc puterile spirituale... Te provoc să-mi faci asta atunci şi să vezi ce bătaie o să ...
Hiei începu să râdă. Chiar rădea. Kira clipi nedumerită.
- Eşti nebună, spuse el şi fără să vrea, Kira începu să râdă.
- Ştiu, îi răspunse. Dar are şi asta avantajele ei. Deci, chiar ai de gând să pleci fără să mă săruţi?
- Da, spuse el întorcându-se cu spatele. Să mă suni când creşti mai mare.
- Adică aveţi telefoane acolo? sări ea surprinsă.
- Nu, tocmai de aia.
- Moo...
Hiei îi făcu cu mâna şi dispăru. Kira zâmbi şi se duse în casă după o greblă şi ceva cu care să cureţe iazul. Îi părea bine că venise să o vadă.
Kurama urcă scările şi se opri în faţa uşii lui Megumi. Ezită puţin după care bătu în uşă. Nu se auzi nici un sunet. Apăsă pe clanţă şi spre surprinderea lui uşa se deschise. Se aşteptase să o găsească încuiată. Împinse uşa şi intră în cameră. Parfumul lui Megumi îl învălui încă dinainte de a pune piciorul înăuntru şi asta durea.
- Megumi? întrebă el încet.
Pe pat, Megumi se ghemui mai tare sub pătură, dar nu răspunse.
Kurama închise uşa în urma lui şi se opri lângă pat. Îşi opri impulsul de a se aşeza pe pat, de a o lua în braţe, de a ...
- Te rog, trebuie să vorbim. Mai însistă el, dar ea nu făcu nici o mişcare. Bine, continuă el după aproape un minut, aşezându-se pe scaunul de la birou. Atunci am să stau aici până când eşti gata să vorbeşti. Să ştii că pot să rezist fără mâncare sau fără să mă duc la baie mai mult ca tine.
De sub pătură Megumi scoase un sunet ciudat, ca şi când ar fi vrut să râdă dar îşi înăbuşise râsul.
- Punem pariu? întrebă ea. Vocea îi era ciudată. Se simţea de parcă nu ar mai fi vorbit de ani întregi şi uitase cum se face.
Kurama se ridică de pe scaun şi aşteptă.
Megumi îşi dădu încet pătura deoparte şi se ridică să-l privească. Rănile o dureau de moarte. Chiar se gândise de vreo câteva ori cum de putuse să facă asta. Aproape că murise. Noroc că absorbise atâta putere de la Arisa, altfel ar fi fost de mult pe lumea cealaltă. Poate că ar fi fost mai bine.
Kurama o privi fără să spună nimic. Văzu că avea braţele banajate şi presupuse că asta nu era singura zonă care necesitase astfel de tratament. Dacă numai l-ar fi lăsat să o vindece. Dar până acum nici măcar nu a vrut să vorbească cu el, nici măcar să-l privească.
- Cum te simţi? întrebă el neştiind ce altceva să spună.
- Ca naiba, spuse ea, ştiind că nu avea nici un sens să mintă. Vroia să facă baie. Se simţea atât de murdară, fizic şi psihic, încât se întreba cum de poate Kurama să stea în aceaşi cameră cu ea.
- Dacă m-ai lăsa să mă ocup de răni ... începu el dar Megumi îi opri.
- Nu e nevoie. De ce ai venit? Despre ce vrei să vorbim?
Kurama nu se mai putu abţine şi se aşeză pe pat lângă ea. Despre ce vroia să vorbească? Ar fi spus " despre noi", dar suna ciudat. Nu mai exista nici un "noi" pentru ei acum. Nu o învinovăţea pentru ce făcuse. Nici măcar nu o judeca. Dar ea făcea asta pentru amândoi. Cum să-i spună toate astea? Îşi făcuse mii şi mii de replici în minte înainte de a veni aici, dar fiecare suna mai stupid decât cealaltă.
- Îmi pare rău, spuse Megumi. Te rog să înţelegi. Nu îl privea. Ochii ei analizau modelul păturii.
- Asta e problema, începu el. Nu pot să înţeleg. Tu nu poţi să înţelegi! Chiar nu ştiu ce să mai fac.
Cât de mult îşi dorea să o sărute, să o ţină în braţe şi să uite amândoi tot ce s-a întâmplat.
- Înţelegi că am făcut-o de bună voie nu? întrebă Megumi.
- Dar ai făcut-o pentru că era singurul lucru...
- Întotdeauna e o alternativă, spuse ea tristă. Prima dată m-am opus. Aş fi putut să o fac şi a doua oară. Dar n-a fost aşa. A fost chiar invers.
- Dar ...
- Tu chiar nu înţelegi? Chiar dacă m-aş fi opus. Chiar şi atunci nu cred că te-aş mai fi putut privi în ochi, n-aş mai fi suportat să ştiu că mă atingi, că mă alinţi, după ce ai trecut prin ... asta. Dar acum e chiar mai rău. De ce am făcut-o nu contează. Ideea e că am făcut-o, perfect conştientă că te voi face să suferi. Am făcut o alegere.
- Mă iubeşti?
Megumi tresări. Îl iubea, îl iubea, îl iubea mai mult decât orice, dar nu-l merita.
- Ce importanţă are?
Kurama o prinse de bărbie, pentru a o privi în ochi, însă ea se retrase speriată. Atingerea lui blândă durea mai mult decât orice. Dacă s-ar fi supărat pe ea, dacă ar fi ţipat, dacă i-ar fi reproşat toate astea, i-ar fi fost mai uşor. Dar nu, el era blând, înţelegător, răbdător ...
- E cel mai important lucru, îi răspunse Kurama. Putem uita toate astea ...
- Nu putem. Putem să ne prefacem că am uitat, dar nu. Data trecută, am decis să-mi uit trecutul pentru că am fost laşă. Pentru că mi-a fost frică să-l înfrunt. Mă învinovăţeam pentru moartea ... presupusa moarte ... a lui Arisa şi am decis să fug, să uit. Dar n-am putut scăpa de sentimentul de vinovăţie. Chiar dacă uitasem ce s-a întâmplat. Deci să ne prefacem că am uitat, sau chiar să uităm totul, nu e o soluţie. Nu am face decât să ne rănim mai mult. E mai bine să ne despărţim aici.
- Tu ... vrei asta? întrebă Kurama. I se uscase gura şi abia putea vorbi.
- E cel mai bine.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Şi vreau să-mi răspunzi sincer, pentru că voi şti dacă mă minţi. Tu chiar vrei asta?
Megumi deschise gura să răspundă dar nu ieşi nici un sunet. Ochii i se umpleau de lacrimi şi încerca din răsputeri să împiedice asta. Nu putea să zică nu. Nu trebuia să zică nu, dar nu era în stare să spună da fără să-şi trădeze dorinţele. Înghiţi în sec şi spuse:
- Da.
Vocea îi tremurase. Kurama izbi cu pumnul în perete iar Megumi tresări şi îşi înghiţi lacrimile, dar tot nu ridică ochii să-l privească.
- Ai putea măcar o dată să te gândeşti la tine? La ce vrei TU? izbucni el şi Megumi tresări din nou. Nu mai vorbise calm ci ridicase tonul.
- Nu vreau să suferi mai mult decât e nevoie.
- Nu vreau să ştiu ce nu vrei! Nu vreau să ştiu ce anume vrei pentru alţii. Vreau să ştiu ce vrei tu!
- Vreau să ieşi din camera mea! izbucni şi Megumi, dar tot nu-l privi. Nu vroia să iasă din cameră. Vroia ca el să stea acolo cu ea, să o facă să uite totul, să o facă să sufere sau să-i aline suferinţa. NU prea mai conta, dar nu vroia ca el să plece. Asta nu. Şi totuşi el se ridică de pe pat.
- Bine, spuse Kurama. Voi ieşi.
Megumi se aştepta să-l audă plecând, în schimb îl simţi apropiindu-se de ea.
O prinse de mâini, atent să nu o rănească şi o împinse pe spate, pe saltea. Megumi se împotrivi puţin dar se trezi lipită de saltea. Chiar şi aşa îşi întoarse capul într-o parte, evitând să-l privească. Kurama îşi puse un genunchi pe saltea, apoi pe celălalt, prinzînd-o pe Megumi sub el.
- Asta nu e ieşirea din camera mea, spuse ea. Începuse să tremure, dar nu de frică. Sau ba da, de frică, dar nu îi era frică de ce i-ar putea face Kurama, ci îi era frică de reacţiile ei. Îl iubea şi nu vroia să-l rănească dar în acelaşi timp mai era şi Megumi cea egoistă care exista undeva în sufletul ei, şi care vroia să iasă, să-l ţină lângă ea.
- Ştiu, îi răspunse el, voi ieşi. Stătea nemişcat. O simţea tremurând sub el şi în capul lui răsuna întrebarea :,,De ce fac asta? Ce vreau sa fac?". Îi dădu drumul la o mână şi se aplecă asupra ei.
- Nu ... spuse ea cu vocea sugrumată. Te rog, nu fă asta, dar nu îl îndepărtă, nu îl respinse.
Kurama o prinse din nou de bărbie.
- Dacă vrei cu adevărat să plec, priveşte-mă în ochi şi opreşte-mă.
Megumi îşi întoarse încet privirea până când întâlni ochii lui, ochii lui verzi care erau din ce în ce mai aproape. Lacrimile îi curgeau pe obraji iar buzele lui erau atât de ... Trebuia să-l oprească. Reuşi să-şi mişte mâna până când o puse între ei, pe pieptul lui. Tremura atât de tare, dar trebuia să găsească destulă putere încât să-l împingă, să-l îndepărteze de ea. Îi simţea respiraţia şi fără să-şi dea seama îşi întredeschise buzele, gata să-l sărute.
De ce trebuia să-l iubească atât? De ce trebuia el să o iubească atât?
Megumi se pierdu în sărutul lui. Ştia că ar trebui să-l respingă, dar nu putea. Kurama se ridică şi deschise ochii.
- Nu e drept, spuse Megumi.
- Ai dreptate, îi răspunse el, nu e drept să treci prin asta singură, să refuzi ajutorul celorlalţi, şi mai ales nu e drept să-mi spui mie să ies din cameră.
- De ce ai plâns? Când m-ai luat în braţe şi m-ai scos de acolo.
- Pentru că mi-a fost frică. Pentru o clipă am crezut că vei muri.
- Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, spuse Megumi plângând şi strângându-l pe Kurama în braţe. El se ridică în genunchi şi o strânse la pieptul lui.
- Nu trebuie să-ţi pară.
- Nu voi putea să repar greşeala asta, spuse ea ştergându-şi lacrimile.
- De fapt, sunt destule metode prin care poţi face asta.
Megumi râse.
Epilog
- Deshide uşa, îi spuse Kurama lui Megumi.
- Mo, de ce nu poţi fi cavaler până la capăt şi să deschizi şi uşa? Întrebă ea râzând în timp ce băga cheia în yală.
- Hmm...cred că motivul e în braţele mele.
- Nu sunt atât de grea! pufni Megumi.
- Ba eşti destul de grea. Şi chiar aş fi putut deschide uşa dacă rochia ar fi fost mai puţin ... împopoţonată.
- Dar am crezut că îţi place, spuse Megumi tristă.
- Dar îmi place, spuse el zâmbind, doar că nu e practică când vine vorba de treburi mai serioase.
- Moo, spuse Megumi roşind în timp ce intrau în casă. Dar a fost frumos nu?
- Da, a fost foarte frumos. Mă bucur că mama ta a reuşit să ajungă.
- Şi eu, dar nu credeam să vină şi Hiei. Yuusuke şi Keiko îmi confirmaseră invitaţia, la fel şi Kuwabara şi Yukina dar nu m-am gândit că Hiei va veni şi el.
- Cred totuşi că a regretat asta când a dat Kira de el.
- Sinceră să fiu, începu Megumi plimbându-şi mâinile pe gâtul lui Kurama şi începând să-i desfacă nasturii de la cămaşă, nu cred că a regretat prea mult.
Kurama începu să râdă şi se opri pe hol. Megumi dădu să coboare din braţele lui, însă el o opri.
- Nici eu nu cred asta, spuse el. Tu chiar nu ai răbdare până să ajungem în dormitor nu? Ştii, de obicei, mireasa e mai timidă în noaptea nunţii.
Megumi se încruntă şi scoase limba. Mda, gândi Kurama, foarte matur din partea ei, şi foarte provocator.
- Şi de ce ar trebui să fiu timidă? Mai degrabă nerăbdătoare.
- Asta eşti întotdeauna.
- Hmpf! Ne... spuse ea slăbind nodul de la cravata lui Kurama şi sărutându-l uşor pe gât. El se cutremură şi o lăsă jos, după care o lipi destul de brutal de perete şi o sărută, desfăcâdu-i în acelaşi timp corsetul. Megumi îşi strecură mâna în pantalonii lui şi scoase cămaşa. Îl auzi scoţând un sunet ciudat. Vru să-i deschidă nasturii de la cămaşă dar rochia ei cădea deja jos la picioarele lor, lăsând-o pe ea într-un singur articol de lenjerie intimă aşa că trase pur şi simplu de cămaşă, şi i-o dădu jos. Nasturii de împrăştiară peste tot pe podea şi Kurama abandonându-i buzele râse.
- Puţin cam prea nerăbdătoare, spuse el şi începu să o sărute pe gât.
- Noaptea nunţii...ahh ... nu ar trebui să ... mmm...nu crezi că..mmm..ar trebui să aibă loc în dormitor şi nu ... ahhh ... pe hol?
- Nu neapărat, spuse el oprindu-se iar lui Megumi îi păru puţin rău (ok, puţin mai mult), dar dacă insişti...
O prinse de talie şi o ridică din nou în braţe, păşind peste rochia şi îndreptându-se spre dormitor.
- Ştii, spuse ea, nu e frumos să te porţi aşa cu rochia mea de mireasă. Ştiu că e împopoţonată, dar mi-ar fi plăcut să o păstrez în stare bună, să am ce arăta copiilor. Kurama se opri puţin să se uite în urma lui, la rochia care fusese lăsată la intrare în cel mai dezordonat fel posibil, alături de sacoul şi cămaşa lui şi porni din nou spre dormitor.
- Ţinând cont că mi-ai distrus cămaşa, nu cred că ai vreun drept să comentezi, spuse el zâmbind. În plus, arata destul de bine aşa, iar tu arăţi mult mai bine fără ea.
- HA! Hentai! spuse ea în timp ce Kurama deschidea uşa de la dormitor. Avusese dreptate, putea să o facă...fără rochie.
- Cine vorbea, spuse el în timp ce o lăsa uşor pe pat.
Megumi îşi scoase pantofii şi îi aruncă undeva prin cameră. Kurama făcu la fel, după care se urcă în pat peste ea.
- Eu vreau deasupra, spuse ea în timp ce îl răsturna pe Kurama pe-o parte şi se urca peste el.
- Pretenţioasă mai eşti azi, spuse el înainte să o prindă de talie şi să se ridice.
- Ba de loc, îi răspunse Megumi, în timp ce el îşi reluase activitatea din hol. Şi apropos de pretenţii, te-ai mai gândit la cadoul meu de nuntă?
Kurama se opri şi îşi ridică privirea. Megumi zâmbea şi părea puţin cam prea nerăbdătoare. Se strâmbă puţin.
- Nu, spuse el.
- Dar vreau să te văd ca youko Kurama.
- Dar m-ai văzut.
- Numai în poza pe care mi-a arătat-o Kuwabara.
- Şi am promis că îl omor pentru chestia asta, bombăni el.
- Dar nu vreau doar să te văd, spuse ea ignorându-l şi trecându-şi mâinile prin părul lui ca şi cum ar mângâia urechile unui căţel. Eşti atât de drăguţ cu urechi şi coadă, continuă ea, şi vreau să ştiu cum e să le simt în realitate.
- Adică nu sunt destul de drăguţ aşa? glumi el.
- Ştii că nu e vorba de asta, doar m-am căsătorit cu tine... se alintă ea. Dar cred că ar fi ... interesant, continuă ea strecurându-şi mâna din ce în ce mai jos pe spatele lui, dacă ai avea o coadă.
- Începi să mă sperii, spuse el râzând, deşi mişcările mâinii ei îi puseseră un nod în gât şi făcură şi mai multe pagube în alte părţi. Când ai devenit atât de perversă?
- Nu sunt perversă de loc.
- Bun, spuse el şi prinzând-o de talie o trase din nou sub el. Atunci eu stau deasupra.
Megumi deschise gura dar el o întrerupse:
- Fără cozi sau urechi pufoase.
- Moo..şi erai atât de adorabil.
~ Sfărşit ~
_______________________________________
We have the right to love, and to be loved.
|
|
ce mishto..... mai ales faza q: aishiteru ....gomenasai.. dar sper k se termina frumos....sper
a fost.......